Podul de la Grozăveşti, orele amiezii. Îngrămădeală, înjurături, claxoane, şiruri nesfârşite de maşini la semafoare, căldură, asfalt încins şi treceri de pietoni pline. Tramvaie şi pe pod, şi sub pod – zgomot infernal. Oameni vorbind tare, ţipând, adresându-se unii altora de la distanţe la care confidenţialitatea discuţiei nu mai era posibilă.
Într-unul dintre colţurile intersecţiei, un uriaş şantier deschis: picamăre, excavatoare, macarale, muncitori – iad. Dinspre ieşirea de la gura de metrou – înghesuială mare de oameni-, dar se traversa trecerea de pietoni organizat, ca japonezii. Câte un întârziat mai făcea câte-o depăşire românescă, în rest totul era civilizat.
Pe la mijlocul podului, cordonul de oameni făcea o oarecare „burtă” pentru a-l evita pe unu’ care era proptit de balustradă şi pescuia. Sunt curios ce-ar fi răspuns dacă l-ai fi întrebat “merge, merge?”
„- Neah, nu mă interesează captura. Eu am venit aici ca să mă deconectez.”