Probabil că toată lumea s-a izbit de mormanele de sfaturi motivaționale prezente pretutindeni, în toate mediile și în toate formele de comunicare. Există o inflație de motivație și de special propovăduită nu doar de așa-zișii traineri, ci s-a dezvoltat o întreagă cultură în acest sens – de obicei merge mână în mână cu omniprezenta corectitudine politică, ce încearcă să ne bage în cap ideea că toată lumea-i deosebită, toți sunt senzaționali, toți trebuie incluși. Avem texte motivaționale, jurnalism motivațional, emisiuni motivaționale, cărți motivaționale, publicitate motivațională, videoclipuri, muzică motivațională, filme motivaționale, bloguri, vloguri motivaționale… De politică nu mai zic. Cred că asta-i și una dintre marile probleme ale societății actuale: lumea-i plină de tâmpiți motivați.
În viața de zi cu zi, eu, de obicei, nu fac nimic notabil. Nici nu încerc. Privesc contemplativ cum zilele se scurg lin în negura ireversibilă a timpului, reușind să nu-mi pese prea mult. Și-s extrem de mândru de reușitele mele, însă, câteodată – rar, ce-i drept -, m-apucă o nevoie incontrolabilă (a cărei sursă de proveniență n-o cunosc, că aș astupa-o imediat) să fac ceva, să creez. Atunci îmi zic „băi, trebuie să fac ceva”, nu pot „să stau toată viața la 0-0” – vorba lu’ Toma. E, și în astfel de momente caut texte care să mă demotiveze, care să-mi spună că e în regulă, că e omenesc și natural, ba chiar nobil și dezirabil, să nu fac nimic, însă nu găsesc niciodată astfel de încurajări. Blogul acesta e dovada faptului că n-am găsit un astfel de text (nihilism contemporan dă Internet). Așa că m-am gândit să scriu eu ceva în sensul ăsta, în caz că mai are cineva nevoie să se demotiveze. Încerc să te scutesc de o greșeală similară. Sunt aici pentru tine.
În general, acești traineri încep prin a le spune tuturor studenților lor că sunt speciali, însă a eticheta pe cineva ca fiind special, înseamnă a exclude o mare majoritate dintre ceilalți (de multe ori chiar pe toți). Dacă toți suntem speciali, atunci nimeni nu-i special. În cazul acesta se cheamă trăsătură comună, obișnuită. Acest compliment gratuit, neadresat în mod întâmplător, „ești special”, reprezintă, bineînțeles, o formă de înșelăciune – e ca și cum te-ai duce într-un spital plin de bolnavi cu sindromul Down și le-ai promite (tuturor!?) că-i ajuți să câștige medalia de aur la Olimpiada de haltere.
Cei mai mulți oameni, oricât s-ar antrena, s-ar vizualiza reușind sau și-ar dori, n-o să doboare niciodată recordul la 100 de metri. De ce? Nu sunt construiți genetic pentru așa ceva. Cel puțin 99,9% dintre oameni nu sunt construiți genetic să exceleze în absolut niciun domeniu – sportiv sau intelectual (inclusiv ambiția și puterea de muncă reprezintă condiționări genetice). Or, să vii tu să le bagi în cap că nu știu ce vârfuri vor atinge dacă nu știu ce căcat vizualizează, creându-le false așteptări, reprezintă o formă de barbarie. „Lasă, bă, oamenii în pace! Nu-i mai agita aiurea!”
Știu că în sinea ta simți că ești special, că ai ceva special în tine, unic, și că trebuie să împărtășești acest har cu semenii tăi, c-a sosit momentul să nu te mai ascunzi. Da, aceeași părere o au și ceilalți 7 miliarde de oameni despre ei, iar dintre cei 7 miliarde, tu ești cel mai puțin special.
O altă teză în domeniul acesta al motivaționalului, chiar mai nocivă decât prima, o reprezintă îndemnul “acționează acum!”. „Nu mai sta, nu mai pierde timp, arată ACUM (!) cine ești. Lumea nu mai poate răbda, nu e corect s-o văduvești de prezența ta.” Acest îndemn exclude acei inițiatici și politicoși 4-5 ani petrecuți în tăcere, privind timid de pe margine, în care să-ți însușești măcar în mod superficial o parte din teoria (nu practica!) unui domeniu. Chiar și cu oile, dacă te duci fără o minimă documentare în prealabil, le pierzi. Care-i rezultatul acestui îndemn? O turmă infinită de oligofreni (speciali!) care murdăresc spațiul public. N-ai încotro să mai privești ca să nu te lovești de talentul lor. Domeniul public ar trebui ținut curat și aerisit pentru binele tuturor, de aceea toți acești traineri motivaționali ar trebui strânși la un loc și bătuți cu uluca pentru acest mare deserviciu pe care ni-l aduc nouă tuturor.
O situație des întâlnită când se apelează la ajutorul trainerilor este găsirea motivației pentru scăderea în greutate. Da, ai putea începe să faci sport, să alergi ca să dai jos vreo 5 Kg. Totuși, asta va schimba puțin spre deloc felul cum arăți și modalitatea în care lumea se va raporta la tine. Ești urât. E evident că insuccesul tău se trage de la față. Prietenii tăi au încercat să-ți spună. Chiar și mămica ta, subtil, ți-a dat de înțeles în anumite împrejurări, dar tu n-ai avut urechi să asculți – în pofida faptului că ești fericitul posesor a două monstruozități clăpăuge. Ca să vezi ironia sorții: un singur organ ți s-a dezvoltat și ție peste medie, iar acela nu-și îndeplinește în mod corespunzător funcțiile pentru care a fost creat. Însă chiar dacă n-ar exista aceste MICI inconveniente, ajungem la adevărata problemă care nu mai poate fi neglijată: ești prost. Ce mai contează 5 Kg în plus sau în minus? Crezi că 5 Kg de prostie înseamnă ceva pentru Univers? Pe Cântarul Cosmic, 5 Kg nu atârnă prea mult.
Un alt țel urmărit de multe persoane îl reprezintă avansarea în carieră și sporirea veniturilor. Ai putea, la o adică, să depui eforturi pentru a căpăta noi abilități și să încerci să-ți găsești o slujbă mai bine plătită, însă cam câți bani crezi c-o să câștigi în plus? 200 de lei? Lăsând la o parte munca pe care trebuie s-o depui, există un disconfort major de adaptare la noul mediu de lucru, ca să nu mai pomenim de riscul implicat. Sunt șanse considerabile să ajungi într-un loc mai prost ca actualul loc de muncă, cu mai multe dezavantaje, și să realizezi asta prea târziu pentru a mai putea îndrepta ceva. Și toate astea pentru 200 de lei? Mai bine de trezești mai devreme, mergi doar cu autobuzul, renunți la abonamentul de la metrou și deja ai scos 70 de lei. Mai renunți la vreo două sticle de Coca-Cola și ai ajuns la 100. Atâta efort și atâta risc pentru 100 de lei pe lună? Te fac pe tine 100 de lei?
Până la urmă, ca s-o zicem pe șleau, ce rost are să depui vreun efort ca să obții orice? Nu faci altceva decât să fii extrem de implicat în infima ta firimitură de lume, ignorând absolut tot ce se petrece în jurul tău. Viața e extrem de scurtă, și, în loc să te bucuri de ea și s-o trăiești din plin, tu ți-o irosești într-un colț al vreunei cămăruțe, la lumina unei veioze prăpădite, absent ca un autist și făcând sculpturi în boabe de orez. În regulă, la un moment dat vei putea spune că știi să faci ceva. Însă vei avea niște abilități dobândite extrem de greu, pe care le vei poseda o perioada finită (chiar scurtă) de timp și de care nimeni n-o să fie impresionat – lumea nu se va opri în loc ca să-ți admire ție abilitățile. Și, cel mai important, care nu se reportează. La un moment dat se trage linie și „tot la 0-0 ajungi”.
P.S. Acest articol reprezintă o ironie la discursul previzibil, simplist și ineficient al unor astfel de antrenori ai succesului, nu la adresa celor care încearcă să-și îmbunătățească diverse aspecte ale vieții.