Sfaturi de-motivaționale

Probabil că toată lumea s-a izbit de mormanele de sfaturi motivaționale prezente pretutindeni, în toate mediile și în toate formele de comunicare. Există o inflație de motivație și de special propovăduită nu doar de așa-zișii traineri, ci s-a dezvoltat o întreagă cultură în acest sens – de obicei merge mână în mână cu omniprezenta corectitudine politică, ce încearcă să ne bage în cap ideea că toată lumea-i deosebită, toți sunt senzaționali, toți trebuie incluși. Avem texte motivaționale, jurnalism motivațional, emisiuni motivaționale, cărți motivaționale, publicitate motivațională, videoclipuri, muzică motivațională, filme motivaționale, bloguri, vloguri motivaționale… De politică nu mai zic. Cred că asta-i și una dintre marile probleme ale societății actuale: lumea-i plină de tâmpiți motivați.

În viața de zi cu zi, eu, de obicei, nu fac nimic notabil. Nici nu încerc. Privesc contemplativ cum zilele se scurg lin în negura ireversibilă a timpului, reușind să nu-mi pese prea mult. Și-s extrem de mândru de reușitele mele, însă, câteodată – rar, ce-i drept -, m-apucă o nevoie incontrolabilă (a cărei sursă de proveniență n-o cunosc, că aș astupa-o imediat) să fac ceva, să creez. Atunci îmi zic „băi, trebuie să fac ceva”, nu pot „să stau toată viața la 0-0” – vorba lu’ Toma. E, și în astfel de momente caut texte care să mă demotiveze, care să-mi spună că e în regulă, că e omenesc și natural, ba chiar nobil și dezirabil, să nu fac nimic, însă nu găsesc niciodată astfel de încurajări. Blogul acesta e dovada faptului că n-am găsit un astfel de text (nihilism contemporan dă Internet). Așa că m-am gândit să scriu eu ceva în sensul ăsta, în caz că mai are cineva nevoie să se demotiveze. Încerc să te scutesc de o greșeală similară. Sunt aici pentru tine.

În general, acești traineri încep prin a le spune tuturor studenților lor că sunt speciali, însă a eticheta pe cineva ca fiind special, înseamnă a exclude o mare majoritate dintre ceilalți (de multe ori chiar pe toți). Dacă toți suntem speciali, atunci nimeni nu-i special. În cazul acesta se cheamă trăsătură comună, obișnuită. Acest compliment gratuit, neadresat în mod întâmplător, „ești special”, reprezintă, bineînțeles, o formă de înșelăciune – e ca și cum te-ai duce într-un spital plin de bolnavi cu sindromul Down și le-ai promite (tuturor!?) că-i ajuți să câștige medalia de aur la Olimpiada de haltere.

Cei mai mulți oameni, oricât s-ar antrena, s-ar vizualiza reușind sau și-ar dori, n-o să doboare niciodată recordul la 100 de metri. De ce? Nu sunt construiți genetic pentru așa ceva. Cel puțin 99,9% dintre oameni nu sunt construiți genetic să exceleze în absolut niciun domeniu – sportiv sau intelectual (inclusiv ambiția și puterea de muncă reprezintă condiționări genetice). Or, să vii tu să le bagi în cap că nu știu ce vârfuri vor atinge dacă nu știu ce căcat vizualizează, creându-le false așteptări, reprezintă o formă de barbarie. „Lasă, bă, oamenii în pace! Nu-i mai agita aiurea!”

Știu că în sinea ta simți că ești special, că ai ceva special în tine, unic, și că trebuie să împărtășești acest har cu semenii tăi, c-a sosit momentul să nu te mai ascunzi. Da, aceeași părere o au și ceilalți 7 miliarde de oameni despre ei, iar dintre cei 7 miliarde, tu ești cel mai puțin special.

O altă teză în domeniul acesta al motivaționalului, chiar mai nocivă decât prima, o reprezintă îndemnul “acționează acum!”. „Nu mai sta, nu mai pierde timp, arată ACUM (!) cine ești. Lumea nu mai poate răbda, nu e corect s-o văduvești de prezența ta.” Acest îndemn exclude acei inițiatici și politicoși 4-5 ani petrecuți în tăcere, privind timid de pe margine, în care să-ți însușești măcar în mod superficial o parte din teoria (nu practica!) unui domeniu. Chiar și cu oile, dacă te duci fără o minimă documentare în prealabil, le pierzi. Care-i rezultatul acestui îndemn? O turmă infinită de oligofreni (speciali!) care murdăresc spațiul public. N-ai încotro să mai privești ca să nu te lovești de talentul lor. Domeniul public ar trebui ținut curat și aerisit pentru binele tuturor, de aceea toți acești traineri motivaționali ar trebui strânși la un loc și bătuți cu uluca pentru acest mare deserviciu pe care ni-l aduc nouă tuturor.

O situație des întâlnită când se apelează la ajutorul trainerilor este găsirea motivației pentru scăderea în greutate. Da, ai putea începe să faci sport, să alergi ca să dai jos vreo 5 Kg. Totuși, asta va schimba puțin spre deloc felul cum arăți și modalitatea în care lumea se va raporta la tine. Ești urât. E evident că insuccesul tău se trage de la față. Prietenii tăi au încercat să-ți spună. Chiar și mămica ta, subtil, ți-a dat de înțeles în anumite împrejurări, dar tu n-ai avut urechi să asculți – în pofida faptului că ești fericitul posesor a două monstruozități clăpăuge. Ca să vezi ironia sorții: un singur organ ți s-a dezvoltat și ție peste medie, iar acela nu-și îndeplinește în mod corespunzător funcțiile pentru care a fost creat. Însă chiar dacă n-ar exista aceste MICI inconveniente, ajungem la adevărata problemă care nu mai poate fi neglijată: ești prost. Ce mai contează 5 Kg în plus sau în minus? Crezi că 5 Kg de prostie înseamnă ceva pentru Univers? Pe Cântarul Cosmic, 5 Kg nu atârnă prea mult.

Un alt țel urmărit de multe persoane îl reprezintă avansarea în carieră și sporirea veniturilor. Ai putea, la o adică, să depui eforturi pentru a căpăta noi abilități și să încerci să-ți găsești o slujbă mai bine plătită, însă cam câți bani crezi c-o să câștigi în plus? 200 de lei? Lăsând la o parte munca pe care trebuie s-o depui, există un disconfort major de adaptare la noul mediu de lucru, ca să nu mai pomenim de riscul implicat. Sunt șanse considerabile să ajungi într-un loc mai prost ca actualul loc de muncă, cu mai multe dezavantaje, și să realizezi asta prea târziu pentru a mai putea îndrepta ceva. Și toate astea pentru 200 de lei? Mai bine de trezești mai devreme, mergi doar cu autobuzul, renunți la abonamentul de la metrou și deja ai scos 70 de lei. Mai renunți la vreo două sticle de Coca-Cola și ai ajuns la 100. Atâta efort și atâta risc pentru 100 de lei pe lună? Te fac pe tine 100 de lei?

Până la urmă, ca s-o zicem pe șleau, ce rost are să depui vreun efort ca să obții orice? Nu faci altceva decât să fii extrem de implicat în infima ta firimitură de lume, ignorând absolut tot ce se petrece în jurul tău. Viața e extrem de scurtă, și, în loc să te bucuri de ea și s-o trăiești din plin, tu ți-o irosești într-un colț al vreunei cămăruțe, la lumina unei veioze prăpădite, absent ca un autist și făcând sculpturi în boabe de orez. În regulă, la un moment dat vei putea spune că știi să faci ceva. Însă vei avea niște abilități dobândite extrem de greu, pe care le vei poseda o perioada finită (chiar scurtă) de timp și de care nimeni n-o să fie impresionat – lumea nu se va opri în loc ca să-ți admire ție abilitățile. Și, cel mai important, care nu se reportează. La un moment dat se trage linie și „tot la 0-0 ajungi”.

P.S. Acest articol reprezintă o ironie la discursul previzibil, simplist și ineficient al unor astfel de antrenori ai succesului, nu la adresa celor care încearcă să-și îmbunătățească diverse aspecte ale vieții.

Maneaua. Din palat în cocină

 

Poate că azi ar putea părea surprinzător pentru multă lume, însă, la origine, maneaua este un gen muzical cult. Era o muzică instrumentală interpretată la curtea sultanului și pe la alte curți domnești în vremea Imperiului Otoman. Printre cei care au compus și au cules cântece otomane ce pot fi asemuite manelei culte a fost și Dimitrie Cantemir (Kantemiroğlu –„Fiul lui Cantemir”, în traducere turcească – link audio ). În Țările Române, această muzică și-a făcut apariția în perioada 1711-1716, odată cu sosirea domnitorilor fanarioți, care, pe lângă alaiul lor de creditori, boieri otomani și rude, și-au adus și muzicanți turci – deși cuvântul manea, atribuit acestei muzici, apare abia după anii 1800.

La scurt timp, muzica a fost preluată și interpretată și pe la curțile boierilor români, nu neapărat de melomani ce erau, cât mai degrabă pentru a imita și a afișa un anume stil de viață. Ascultarea acestei muzici era un privilegiu aristocratic, al elitelor (politice), la care masele nu aveau acces. Simbolic, reprezenta și o delimitare de cetățenii obișnuiți. Această translație, de la Istanbul în Țările Române, a însemnat și o (primă) simplificare a stilului. Se poate face o paralelă cu asimilarea culturii franceze de mai târziu: deși se puteau remarca o serie de similitudini, nu era chiar ca originalul – la noi era mai cu furculision.

Acestea fiind zise, din start am demontat unele mituri care circulă în prezent cu privire la acest gen muzical: că maneaua a apărut după 1990, că ar fi o muzică ţigănească sau că și-ar avea rădăcinile în muzica lăutărească. Că ulterior a împrumutat elemente și din muzica lăutărească, fără îndoială, da’ din ce n-a împrumutat? Influențele orientale, balcanice, grecești, sârbești aproape că nici nu mai are rost să le precizăm, însă acestea s-au amestecat cu stiluri din mainstreamul american – Pop, Dance, Hip Hop etc. – și din orice alt stil care a fost suficient de la vedere pentru mâna lungă a celor care produc acest gen de muzică. Nici muzica clasică, în special Mozart, n-a scăpat de ocupația cotropitorilor. La cât de mult se fură, și din cât de multe surse, e greu să mai dai de urma muzicii (sau a banilor). Avem, așadar, kitsch-ul suprem. Ghiveciul prin excelență. În prezent, muzica sună cam la fel cum se prezintă vestimentația celor care o ascultă: pantofi cu trening Adidas, șapcă, eșarfă, cămașă descheiată până la buric, lanț la vedere, brățară lângă ceas, ochelari de soare pe frunte – toate astea asortate la o pungă de semințe.

Revenind… Vorbeam de o primă simplificare prin aducerea manelelor în Țările Române și interpretarea lor pe la curțile boierilor români, însă acestea au continuat să rămână o muzică instrumentală și apanajul celor cu o anumită stare și poziție socială, oarecum ferită de omul de rând. Cea de-a doua modificare, și hotărâtoare pentru felul în care se prezintă în momentul de față – pe lângă o mică schimbare a ritmului -, a fost adăugarea versurilor peste aceste variante instrumentale.

Cel mai important versificator al vremii a fost Anton Pann (da, cel care a compus imnul național – suntem, așadar, într-un fel, ombilical legați de acest stil muzical). O parte dintre versurile scrise de acesta pentru manele erau de inspirație folclorică, unele simpliste, cu destule onomatopee (pentru care a și fost criticat de unii intelectuali), de tipul „of, of, of”, „hop, hop, hop și țop, țop, țop”, „dorule, dorule” (hi, hi, hi și ha, ha, ha), însă au fost și versuri mai complexe, cu o anumită valoare poetică.

Combinația de versuri accesibile și de ritm dansant, simplu și repetitiv, a fost dragoste la prima vedere pentru mahala. Au preluat instant stilul muzical. Inițial au preluat manelele așa cum erau (cu o interpretare precară a lăutarilor de pe la periferii), iar cuvintele pe care nu le înțelegeau, sau nu le cunoșteau, le stâlceau sau inventau altele noi. (Asta îmi aduce aminte de anii ’90, când hiturile în limba engleză pătrundeau și în țara noastră, într-o societate care nu avusese vreo tangență cu limba engleză. Astfel, puteai auzi fredonându-se destul de frecvent refrene ca „O, meanciu bos – însemnând All that she wants, de la Ace of Base”, „CarnagioCotton Eye Joe, Rednex” și, tot aici, chiar dacă nu e de sorginte românească, pentru a înțelege mai bine fenomenul, nu se poate să nu amintim de clasicul „Son Reebok or son Nike?Rhythm of the Night, Corona – link audio .) La scurt timp după ce s-a lăsat fermecată de acest stil muzical, mahalaua nu s-a mulțumit doar să  interpreteze cântecele oficiale, ci a început să-şi spună propriile povești (cu temele, probleme și interesele periferiei) pe noile ritmuri, însă educația mai mult decât aproximativă avea să se vadă în precaritatea limbajului și în exprimarea dezastruoasă.

Cam așa suna o manea pe la 1850, compusă de Anton Pann: Când eram mai tinericălink audio. Interpretarea sopranei ne poate duce cu gândul la alt gen de muzică, însă ritmul, pe care toți îl cunoaștem și îl îndrăgim, este destul de limpede cărui stil aparține. (Sau nu? Sau nu îl îndrăgim cu toții?) Același ritm s-a păstrat până azi, însă, de obicei, acum manele au un tempo mai rapid pentru ca bomba bombelor să poată da mai eficient din motoare. Este ceva foarte special în legătură cu acest ritm, ceva mistic. A reușit încă din primul moment să farmece mahalaua și, iată că, după aproape 200 de ani, nu şi-a pierdut deloc din vigoare, dimpotrivă – mahalaua pare din ce în ce mai surprinsă de el, manifestând un interes mai ridicat decât oricând. E ceva în acest ritm care se adresează direct esenței umane: nealterate de vreo carte, articol de ziar, săpun, politețuri de fațadă sau manierisme desuete.

Pentru a continua arcul peste timp avem de acoperit o porțiune importantă, și anume perioada regimului comunist. Fenomenul manelelor luase amploare, astfel că în perioada interbelică (şi chiar înainte) începuseră să se închege chefurile (apropiate de cum sunt astăzi), să curgă băutura, domnișoarele și doamnele să se rupă în figuri prin dansuri lascive din buric, junii și bărbații să etaleze o bravadă prostească, însă odată cu instalarea comunismului nu prea s-a mai auzit nici pâs. Nu se știe exact de ce și unde au dispărut manelele în această perioadă. Ai zice că odată ajunsă la putere, mahalaua își va ridica și muzica preferată pe noi culmi. Cel mai probabil, liderii regimului au sesizat capacitatea acestui curent muzical de-a aduce grupuri mari de oameni laolaltă, iar acest lucru era de evitat – că poate le vin idei. Știm bine că în perioada comunistă evenimentele care implicau grupuri mari de oameni erau strict supravegheate, iar spontaneitatea lor intens repetată. Așa că, cel mai probabil, manelele au fost cenzurate.

Muzica lăutărească a fost tolerată, maneaua cenzurată: poate de aici și o oarecare simpatie cu care manelele au fost întâmpinate, când şi-au refăcut apariția după 1990, de unii dintre cei care mai aveau vagi amintiri despre existența lor. Aceștia au privit manelele ca pe un curent underground de care regimul se temea, care, dacă n-a fost pe placul regimului, însemna că această cenzură s-ar fi datorat faptului că s-ar fi opus (în vreun fel) regimului.

Ajungem și în prezent – 2017. S-au scurs aproape 30 de ani de când manelele au revenit în atenția societății românești și, în pofida a numeroase încercări de discreditare, marginalizare sau chiar de interzicere a lor din partea unor reprezentanți ai elitei intelectuale și a oficialităților, au fost și au rămas principalul gen muzical consumat de către publicul larg, fără să-şi piardă vreo clipă din anvergura dobândită. Este evident că nu-i vorba de o modă sezonieră, cum mulți sperau, care să treacă de la sine.

Poate fi tentant să încerci să blamezi stilul pentru starea actuală, însă nu stilul, în sine, poartă vina. Nu scrie nicăieri în prospectul stilului că-i musai să folosești creier puțin și prost-gust pentru a-l produce. Ar fi interesant dacă muzicieni și textieri talentați ar relua manelele de la 1850, în stadiul în care le-a lăsat Anton Pann (Leliță Săftiţălink audio, Până când nu te iubeamlink audio, Nu mai poci de ostenit – link audio), și le-ar dezvolta într-o cu totul altă direcție decât cea pe care au apucat-o. Deși, pentru început, n-ar fi prea onorant să fie colegi cu tot felul de minuni și vijelii, cred că, în cele din urmă, publicul ar sesiza diferența. S-ar putea ca aceasta să fie singura soluție de a mai tempera din adeziunea societății românești la conținutul reprobabil actual: dându-i manele de calitate.

Şi cam acesta a fost anevoiosul traseu al manelei, din palat în cocină, cu aproape zero șanse de-a mai reveni la statutul inițial.

Coadă la pâine

Vreau să ne amintim puțin de perioada comunistă. În general, când se încumetă să analizeze diferite aspecte specifice acelor vremi, o bună parte dintre compatrioți tind să treacă în revistă numai lucrurile neplăcute petrecute în acest regim. Însă eu vreau să rememorez lucrurile frumoase din perioada comunistă. De exemplu, cozile la pâine. Știu că pe vremea aia, în București lumea se plângea de cozile la carne. Fiind dintr-un orășel de provincie, pe noi ne-a ferit Dumnezeu de cozile la carne. La noi, carne nu văzuse nici primaru’. Noi aveam cozile la pâine.

Pentru a putea intra în posesia alimentului mai sus menționat, erai invitat la o așteptare care, de obicei, dura 3-3,5 ore. Coada începea să se formeze în jurul orei 12:00 și abia după ora 15:00 se deschidea buticul. Aproape niciodată nu ajungea tuturor, așa că trebuia să te așezi la rând cât mai devreme, pentru a fi sigur că la finalul expediției vei duce acasă în traistă celebrul aliment, supranumit și „cel de toate zilele”. Însă erau și zile cu program mai încărcat, când coada începea să se formeze pe la ora 11:00, și ajungea să se dea pâine aproape de ora 16:00.

Practic, cât stăteai la coadă la pâine, aveai timp s-o combini pe una, să te desparți de ea, apoi iar să vă împăcați. Tatonarea specifică începutului amoros decurgea în felul următor:

EL: Ce faci, pisi? Ai venit să iei pâineee?

EA: Nuuu. Caviaaar.

EL: Aaa! Da’ treci în fața mea, ca să pot fi eu în spatele tău. (Ochii adânc înfipți în posteriorul colegei de așteptare.)

Mă așezam și eu, câteodată cam târziu (fie pentru că uitam să mai vin de la fotbal, fie pentru că nu mă entuziasma ideea de-a sta vreo 4 ore nemișcat), la astfel de cozi. Când aceste evenimente erau în desfășurare, aveam respectabila vârstă de 4 ani și jumătate. Probabil vă întrebați ce căutăm eu în acest mediu, nefiind unul prea ofertant pentru un copil – ai mei erau la lucru, iar cartela (cea pe care era specificată rația de pâine la care aveai dreptul – jumătate de pâine pe zi) nu putea fi delegată unei alte persoane care deja era așezată la rând. Se petrecea un troc simplu, matematic. O tranzacție pe cap de vită furajată. Câte o vită în spatele fiecărei cartele, iar această regulă nu putea fi încălcată deoarece când ajungeai la tejghea, vânzătoarea (Dumnezeu, pe vremea aia) întreba: „Unde-i vita? Nu văd vita, nu dau pâne”. Așadar, prezența unui membru din familie era obligatorie.

La ora 16:00, când se înapoiau ai mei de la lucru, era deja prea târziu. Era după finalul meciului: se strângeau plasele de la porți. Bătălia era deja dată. Mai puteai zări doar câțiva răniți pe câmpul unde fusese adineauri înfruntarea. Câteva lănci împrăștiate, scuturi abandonate, coifuri îndoite și arcuri rupte, toate acompaniate de norișori de fum ce părăseau domol solul, ca ceața suprafața lucie a lacurilor în diminețile răcoroase. Se mai întrezărea câte-un rănit tărăgănindu-și piciorul spre o destinație nici de el știută, un altul cocoșat, cu fața schimonosită, înfigând parcă cu ură ghearele în propriul abdomen, strângându-și stomacul în zona splinei. Și încă doi camarazi cărându-l pe al treilea pe o targă. Daa… era târziu. Foarte târziu. Trebuia să fie cineva acolo înainte ca acest decor să se înfăptuiască, înainte de ora 16:00.

Ajung la locul faptei în jurul orei 11. Nu e nimeni. Mi-e rușine să mă pun primul. Mă întorc pe la 11:45. Începuse să se adune lume. Era momentul să intru în rând. După vreo două ore fără să se înainteze vreun pas – mulțimea făcând un continuu stretching pe loc -, se zărește o femeie (poate vânzătoarea) intrând prin spatele magazinului. Agitație, balansări pe vârfurile picioarelor, priviri curioase și nerăbdătoare aruncate peste umărul celui din față, murmur, însă… alarmă falsă. Venise doar să ia ceva. Închide și se întoarce grăbită în fabrică.

Mai trec câteva zeci de minute, sau ore (niciodată nu-ți puteai da seama – timpul avea o desfășurare ciudată aici, ca-n somnul scurt, neplănuit, de după-amiază: la trezire, pe moment, văzând lumină afară, nu-ți dai seama dacă ai dormit 15 minute sau două zile), dar, până la urmă, iată că se apropie ora. Gloata adunată, simțind miros de sânge (sau de pâine, în cazul de față), începe să freamăte. Încep pe rând, într-un crescendo accelerat: atingeri, înghesuieli, șicanări, ghionturi, îmbrânceli… Rezist. Eram deja mare acum. Avem câteva palme bune peste genunchiul celorlalți. Deodată, aerul, și așa înăbușit, se scurge brusc ca dintr-un balon eliberat pe neașteptate. S-a deschis!

Îmbulzeala atinge cote maxime. Oamenii, cu ură în priviri, se împing și se trag unii pe alții. Deja se poate spune că-i bătaie. Dezorientat, tocmai când simt că nu mai pot respira, aud, tămăduitor, o voce: „Băăă! Nu mai împingeți, BĂĂĂ! E un copil aici!!”

De fapt, nici nu știu cu siguranță dacă a existat vreodată vocea respectivă, sau era doar în capul meu din dorința arzătoare ca ea să existe, însă eu și acum o mai aud.

Băieţii, repu’ şi ştrampii

În acest articol voi vorbi puţin despre atmosfera existentă în urmă cu vreo 15 ani în jurul domeniului înregistrărilor audio, cât şi despre fondurile destul de consistente de care ar fi trebuit să dispui pentru a scoate un album. Între timp s-a ieftinit mult procesul de producere a muzicii – ar putea fi una dintre explicaţii pentru care se şi produce multă muzică ieftină -, însă nu strică să reamintim câteva dintre soluţiile amuzante la care au recurs o parte dintre cei care vizau o carieră artistică.

Pe vremuri, studiourile profesionale (multe dintre ele mai slab echipate decât un home studio din ziua de azi) cu greu se puteau găsi şi, pe lângă asta, practicau nişte preţuri infernale – tocmai pentru că nu prea exista concurenţă. Astfel, nu puţine dintre acestea solicitau sume de peste o sută de euro pentru ora de inregitrări. Dacă erai suficient de tâmpit încât să fii de acord cu acest onorariu, cu banii de care aveai nevoie ca să-ţi înregistrezi un album (cu mix, master şi producţii adiţionale) îţi puteai cumpăra un penthouse în New York şi cred că-ţi mai rămâneau şi d-un avion. Zicala “timpul costă bani”, cel mai proabil, îi aparţine cuiva care încerca să înregistreze ceva în acea perioadă. Cei care ajungeau să mai pună piciorul în vreun astfel de studio, negociau preţul la sânge şi, în general, mergeau să înregistreze o piesă (aia izbăvitoare), nu prea se punea problema de album. Ca atare, pentru rapperi singura variantă era să-şi facă studio acasă.

Dacă în privinţa producţiilor hollywoodiene puteai avea curiozităţi de genul ”Ce vrăji a mai făcut nevastă-mea, Samantha?”, când vizitai home sudio-uri ale rapperilor, întrebarea care se punea era: “Ce-au mai cioplit fetele mele, băieţii?”. Bineînţeles, majoritatea modificărilor/împodobirilor nu aveau nicio utilitate, ci erau făcute din “exces de creativitate”. Trebuie precizat că această apetenţă pentru cosmetizare brambura nu e caracteristică doar curentului Hip Hop din România, se regăseşte deopotrivă şi-n filozofia românului de rând – oricât de high tech ar fi o dudă, până nu-i legi o sârmă, parcă n-are suficientă personalitate.

Aşadar, pe lângă umplerea zidului de la răsărit cu celebrele cofraje de ouă – care au doar forma unui burete fonoabsorbant, nu şi proprietăţile acustice; ca atare pot fi folosite doar la două lucruri: fie îţi bagi p**a-n ele, fie îţi depozitezi ouăle – mai puteai găsi fantasticele boxe “profesionale” (alcătuite din difuzoare buşite ce erau împrejmuite de nişte placaje de mobilă), postere şi fel de fel de gadgeturi ingenioase – în a căror compoziţie se regăsea din belşug scoth, bandă adezivă şi liţă. Dacă, de la un studio la altul, aceste grozăvii variau în funcţie de viziunea artistului cât şi de modificările pe care îl lăsa mă-sa să le facă prin casă, nelipsiţi din absolut toate studiourile erau ştrampii din faţa microfonului – folosiţi pe post de pop filter.

Pentru cei neiniţiaţi, pop filter-ul este acel accesoriu care se pune în faţa microfonului, şi care are rolul de-a domoli unele frecvenţe supărătoare pentru auz, ce se pot produce la rostirea anumitor consoane. Problema e că pentru a domoli frecvenţele cu pricina, îţi trebuie în primul rând un microfon adecvat şi suficient de performant ca să le poată capta – microfon cu condensator (de studio) -, or studiourile respective erau echipate cu microfoane dinamice (de scenă), şi alea vai de capul lor. Chiar dacă ai fi avut un pop filter original şi scump, utilizarea lui în configuraţia amintită ar fi fost absolut inutilă.

Însă, deşi fără vreo utilitate, ştrampii din faţa microfonului, pentru un home studio erau centrul universului – sarea din ciorbă, sfârcu’ din ţâţă etc. Astfel, dacă vedeai pe stradă o doamnă ai cărei ştrampi aveau curu’ decupat, însemna că fii-su e MC. Probabil că această determinare nestrămutată de-a avea un pop filter se datorează faptului că proprietarii unor astfel de studiouri priveau frecvent la MTV, unde respectivul accesoriu putea fi zărit în videoclipurile ce rulau pe canal, iar principala lor preocupare era să construiască ceva care să arate a studio, nu să sune a studio. Această abordare e valabilă şi în ziua de azi: mulţi se străduiesc să arate a rapperi, nu să sune a rapperi.

Pe la începutul anilor 2000 am vizitat multe studiouri de astea, ştrampi-oriented, însă la un moment dat am fost în studioul unui băieţaş care nu s-a mulţumit să pună ştrampi doar în faţa microfonului, ci a ales să meargă mai departe cu meşteşugul. Acoperise capsula microfonului cu ştrampi, boxele (cioplite) erau îmbrăcate în ştrampi, difuzoarele căştilor erau acoperite cu ştrampi, chiar şi stativul microfonului, pentru stabilizare fusese legat cu ştrampi. Dacă întâmplarea s-ar fi petrecut mai în actualitate, cu siguranţă băiatul cu pricina ar fi fost supranumit Donald Ştramp. Cred că folosea ştrampi şi ca beteală pentru pomu’ de Crăciun. Tot ce vă mai pot spune despre el e că avea o piesă care se intitula ”Eşti mereu în gândul meu”.

Mă întreb la cine/ce se referea.

Replici de agăţat care merg ceas

În timp ce aşteptam metroul, butonând nu ştiu ce aplicaţii pe telefon, vederea periferică mi-a reperat la un moment dat un tip care era destul de agitat şi care se tot fâstâcea, plimbându-se într-un perimetru relativ redus – cumva învârtindu-se în cerc. M-am prefăcut că nu-l observ şi că-mi văd de treabă, însă l-am urmărit un timp să văd ce are de gând. Într-un final am înţeles ce anume îi genera această stare de nervozitate – îşi făcea curaj să abordeze o fată.

Cum respectiva domnişoară se afla în apropierea mea, am auzit şi cum s-a hotărât să i se adreseze: “Nu te supăra, ştii cumva în ce parte e Dristorul?” Din limbajul nonverbal şi din tonul vocii era evident nu numai că ştie unde-i Dristorul, ci şi că locuieşte în Dristor. Ba chiar, foarte probabil, el a fost cel care a tăiat panglica de inaugurare a gurii de metrou. Această întâmplare mi-a adus aminte de o replică de agăţat din tinereţe: “Domnişoară, ai un ceas?”

Când eram şi eu copil ca voi, mergeam la ăştia mai mari ca să mă înveţe cum să agăţ femei şi toţi îmi spuneau acelaşi lucru:

“- Uite ce trebuie să faci – te duci şi întrebi cât e ceasul.

– Şi dup-aia?

– Lasă, bă, dup-aia ştiu ele. Tu trebuie doar să te bagi în vorbă.”

Zis şi făcut. Aveam reţeta, aveam determinarea, după vreo câteva rotiri în cerc ca uliu’ – întocmai precum individul de mai sus -, ajungeam să adresez şi întrebarea. Imediat venea şi fatidicul răspuns, rostit pe un ton rece, neaşteptat de neduios: “Doişpe fără un sfert”. Mulţumind politicos pentru informaţie, mă retrăgeam agale (tot ca uliul) călcând aerul c-o singură aripă (căci cealaltă era rănită), întrebându-mă încontinuu: “Unde am greşit? Unde am greşit…? Poate dacă mergeam la doişpe fix…”

Nici nu ştiu ce răspuns ar fi putut fi catalogat ca fiind favorabil şi care ar fi trebuit să fie reacţia mea ulterioară, am fost asigurat doar că “ştiu ele”. Se pare că alea la care mergeam eu nu ştiau. Nişte proaste. Ce să le ceri? Mă gândesc că un răspuns ideal ar fi fost ceva de genul: “Îmi pare rău, n-am ceas, însă putem să ne f*tem dacă vrei.”

Trebuie precizat faptul că până la urmă, din păcate, n-am reuşit să agăţ nimic cu tehnica ceasului, însă avantajul era că ştiam în permanenţă ora exactă. Puteai fixa Big Ben-ul după mine.

P.S. Acum nici teoretic nu mai merge treaba cu ceasul. Trebuie să fii prea copilu’ străzii să n-ai şi tu o coajă de telefon de la care să afli ora. Ca atare, vi-o recomand p-aia cu Dristoru’.

Terapie intensivă

Podul de la Grozăveşti, orele amiezii. Îngrămădeală, înjurături, claxoane, şiruri nesfârşite de maşini la semafoare, căldură, asfalt încins şi treceri de pietoni pline. Tramvaie şi pe pod, şi sub pod – zgomot infernal. Oameni vorbind tare, ţipând, adresându-se unii altora de la distanţe la care confidenţialitatea discuţiei nu mai era posibilă.
Într-unul dintre colţurile intersecţiei, un uriaş şantier deschis: picamăre, excavatoare, macarale, muncitori – iad. Dinspre ieşirea de la gura de metrou – înghesuială mare de oameni-, dar se traversa trecerea de pietoni organizat, ca japonezii. Câte un întârziat mai făcea câte-o depăşire românescă, în rest totul era civilizat.
Pe la mijlocul podului, cordonul de oameni făcea o oarecare „burtă” pentru a-l evita pe unu’ care era proptit de balustradă şi pescuia. Sunt curios ce-ar fi răspuns dacă l-ai fi întrebat “merge, merge?”
„- Neah, nu mă interesează captura. Eu am venit aici că să mă deconectez.”

Pe asta n-o duci cu zăhărelu’

Deşi nu sunt un muritor de rând, obişnuiesc să mai cobor printe oameni, să iau parte la anumite activităţi, să-i observ în habitatul lor natural – în principiu, ca să nu uit de unde am plecat. De exemplu, zilele trecute am fost să mănânc într-un mare complex comercial. În timp ce cu modestia caracteristică exploram umilele bucate de pe platoul pe care mi-l dăduse doamna cu braţe mari, la masa din faţă mea s-a aşezat o femeie în vârstă. Încă de la început am observat că are un tic nervos, care consta în muşcarea excesivă a buzei de jos.  N-am emis vreo judecată cu privire la acest fapt fiindcă nimeni nu-i perfect – nici măcar eu, care, vorba aia… sunt.

     A luat loc la masă, şi-a aşezat plasa alături şi a început să cotrobăie prin ea. A scos pe masă o sticlă de Lipton de 0.5 litri, ce mai avea în ea aproximativ jumătate din sucul respectiv. Am oarecare dubii în privinţa lichidului care era în sticlă din cauza continuării, însă forma sticlei era, culoarea era… if it looks like a bird, it sounds like a bird, then it’s a bird. (Nu obişnuiesc să consum băutura cu pricina, aşadar nu sunt familiarizat cu toate sortimentele. Ştie toată lumea ce suc beau eu.) 

     După aceea a scos din plasă o pungă de zahăr, cred că plină – n-am observat dacă era deja deschisă sau a deschis-o atunci -, a luat sticla, a pitit-o puţin sub masă şi a început să toarne zahăr în ea. Gura generoasă a sticlei a făcut ca niciun grănunte să nu cadă pe lângă. Şi turna… şi turna… Pe măsură ce zahărul evada tot mai nestingherit din pungă, ochii au început să-mi devină din ce în ce mai mari – fix ca cei ai unui copil care îl surprinde pe Moş Crăciun coborând pe horn. 

     La un moment dat îmi era imposibil din punct de vedere anatomic să mai belesc ochii, iar turnatul tot nu se terminase. Atunci mi-a venit un gând ce avea în componenţa sa un ton părintesc-dojenitor: “ho, fă, nebuna dracului, că faci scleroză zaharată!!!” Îngăduitor din fire cum mă ştiţi, în ultimul ceas m-am decis s-o creditez pe mamaie cu o fărâmă de logică: “băi, poate touşi încearcă să vadă câte pungi de zahăr se pot dizolva într-o sticlă de Lipton”. Dar ea a început să bea… şi să bea…

Şi te mai miri de ce mor de tineri ăştia bătrâni.