Month: May 2017

În acest articol voi vorbi puţin despre atmosfera existentă în urmă cu vreo 15 ani în jurul domeniului înregistrărilor audio, cât şi despre fondurile destul de consistente de care ar fi trebuit să dispui pentru a scoate un album. Între timp s-a ieftinit mult procesul de producere a muzicii – ar putea fi una dintre explicaţii pentru care se şi produce multă muzică ieftină -, însă nu strică să reamintim câteva dintre soluţiile amuzante la care au recurs o parte dintre cei care vizau o carieră artistică.

Pe vremuri, studiourile profesionale (multe dintre ele mai slab echipate decât un home studio din ziua de azi) cu greu se puteau găsi şi, pe lângă asta, practicau nişte preţuri infernale – tocmai pentru că nu prea exista concurenţă. Astfel, nu puţine dintre acestea solicitau sume de peste o sută de euro pentru ora de inregitrări. Dacă erai suficient de tâmpit încât să fii de acord cu acest onorariu, cu banii de care aveai nevoie ca să-ţi înregistrezi un album (cu mix, master şi producţii adiţionale) îţi puteai cumpăra un penthouse în New York şi cred că-ţi mai rămâneau şi d-un avion. Zicala “timpul costă bani”, cel mai proabil, îi aparţine cuiva care încerca să înregistreze ceva în acea perioadă. Cei care ajungeau să mai pună piciorul în vreun astfel de studio, negociau preţul la sânge şi, în general, mergeau să înregistreze o piesă (aia izbăvitoare), nu prea se punea problema de album. Ca atare, pentru rapperi singura variantă era să-şi facă studio acasă.

Dacă în privinţa producţiilor hollywoodiene puteai avea curiozităţi de genul ”Ce vrăji a mai făcut nevastă-mea, Samantha?”, când vizitai home sudio-uri ale rapperilor, întrebarea care se punea era: “Ce-au mai cioplit fetele mele, băieţii?”. Bineînţeles, majoritatea modificărilor/împodobirilor nu aveau nicio utilitate, ci erau făcute din “exces de creativitate”. Trebuie precizat că această apetenţă pentru cosmetizare brambura nu e caracteristică doar curentului Hip Hop din România, se regăseşte deopotrivă şi-n filozofia românului de rând – oricât de high tech ar fi o dudă, până nu-i legi o sârmă, parcă n-are suficientă personalitate.

Aşadar, pe lângă umplerea zidului de la răsărit cu celebrele cofraje de ouă – care au doar forma unui burete fonoabsorbant, nu şi proprietăţile acustice; ca atare pot fi folosite doar la două lucruri: fie îţi bagi p**a-n ele, fie îţi depozitezi ouăle – mai puteai găsi fantasticele boxe “profesionale” (alcătuite din difuzoare buşite ce erau împrejmuite de nişte placaje de mobilă), postere şi fel de fel de gadgeturi ingenioase – în a căror compoziţie se regăsea din belşug scoth, bandă adezivă şi liţă. Dacă, de la un studio la altul, aceste grozăvii variau în funcţie de viziunea artistului cât şi de modificările pe care îl lăsa mă-sa să le facă prin casă, nelipsiţi din absolut toate studiourile erau ştrampii din faţa microfonului – folosiţi pe post de pop filter.

Pentru cei neiniţiaţi, pop filter-ul este acel accesoriu care se pune în faţa microfonului, şi care are rolul de-a domoli unele frecvenţe supărătoare pentru auz, ce se pot produce la rostirea anumitor consoane. Problema e că pentru a domoli frecvenţele cu pricina, îţi trebuie în primul rând un microfon adecvat şi suficient de performant ca să le poată capta – microfon cu condensator (de studio) -, or studiourile respective erau echipate cu microfoane dinamice (de scenă), şi alea vai de capul lor. Chiar dacă ai fi avut un pop filter original şi scump, utilizarea lui în configuraţia amintită ar fi fost absolut inutilă.

Însă, deşi fără vreo utilitate, ştrampii din faţa microfonului, pentru un home studio erau centrul universului – sarea din ciorbă, sfârcu’ din ţâţă etc. Astfel, dacă vedeai pe stradă o doamnă ai cărei ştrampi aveau curu’ decupat, însemna că fii-su e MC. Probabil că această determinare nestrămutată de-a avea un pop filter se datorează faptului că proprietarii unor astfel de studiouri priveau frecvent la MTV, unde respectivul accesoriu putea fi zărit în videoclipurile ce rulau pe canal, iar principala lor preocupare era să construiască ceva care să arate a studio, nu să sune a studio. Această abordare e valabilă şi în ziua de azi: mulţi se străduiesc să arate a rapperi, nu să sune a rapperi.

Pe la începutul anilor 2000 am vizitat multe studiouri de astea, ştrampi-oriented, însă la un moment dat am fost în studioul unui băieţaş care nu s-a mulţumit să pună ştrampi doar în faţa microfonului, ci a ales să meargă mai departe cu meşteşugul. Acoperise capsula microfonului cu ştrampi, boxele (cioplite) erau îmbrăcate în ştrampi, difuzoarele căştilor erau acoperite cu ştrampi, chiar şi stativul microfonului, pentru stabilizare fusese legat cu ştrampi. Dacă întâmplarea s-ar fi petrecut mai în actualitate, cu siguranţă băiatul cu pricina ar fi fost supranumit Donald Ştramp. Cred că folosea ştrampi şi ca beteală pentru pomu’ de Crăciun. Tot ce vă mai pot spune despre el e că avea o piesă care se intitula ”Eşti mereu în gândul meu”.

Mă întreb la cine/ce se referea.

În timp ce aşteptam metroul, butonând nu ştiu ce aplicaţii pe telefon, vederea periferică mi-a reperat la un moment dat un tip care era destul de agitat şi care se tot fâstâcea, plimbându-se într-un perimetru relativ redus – cumva învârtindu-se în cerc. M-am prefăcut că nu-l observ şi că-mi văd de treabă, însă l-am urmărit un timp să văd ce are de gând. Într-un final am înţeles ce anume îi genera această stare de nervozitate – îşi făcea curaj să abordeze o fată.

Cum respectiva domnişoară se afla în apropierea mea, am auzit şi cum s-a hotărât să i se adreseze: “Nu te supăra, ştii cumva în ce parte e Dristorul?” Din limbajul nonverbal şi din tonul vocii era evident nu numai că ştie unde-i Dristorul, ci şi că locuieşte în Dristor. Ba chiar, foarte probabil, el a fost cel care a tăiat panglica de inaugurare a gurii de metrou. Această întâmplare mi-a adus aminte de o replică de agăţat din tinereţe: “Domnişoară, ai un ceas?”

Când eram şi eu copil ca voi, mergeam la ăştia mai mari ca să mă înveţe cum să agăţ femei şi toţi îmi spuneau acelaşi lucru:

“- Uite ce trebuie să faci – te duci şi întrebi cât e ceasul.

– Şi dup-aia?

– Lasă, bă, dup-aia ştiu ele. Tu trebuie doar să te bagi în vorbă.”

Zis şi făcut. Aveam reţeta, aveam determinarea, după vreo câteva rotiri în cerc ca uliu’ – întocmai precum individul de mai sus -, ajungeam să adresez şi întrebarea. Imediat venea şi fatidicul răspuns, rostit pe un ton rece, neaşteptat de neduios: “Doişpe fără un sfert”. Mulţumind politicos pentru informaţie, mă retrăgeam agale (tot ca uliul) călcând aerul c-o singură aripă (căci cealaltă era rănită), întrebându-mă încontinuu: “Unde am greşit? Unde am greşit…? Poate dacă mergeam la doişpe fix…”

Nici nu ştiu ce răspuns ar fi putut fi catalogat ca fiind favorabil şi care ar fi trebuit să fie reacţia mea ulterioară, am fost asigurat doar că “ştiu ele”. Se pare că alea la care mergeam eu nu ştiau. Nişte proaste. Ce să le ceri? Mă gândesc că un răspuns ideal ar fi fost ceva de genul: “Îmi pare rău, n-am ceas, însă putem să ne f*tem dacă vrei.”

Trebuie precizat faptul că până la urmă, din păcate, n-am reuşit să agăţ nimic cu tehnica ceasului, însă avantajul era că ştiam în permanenţă ora exactă. Puteai fixa Big Ben-ul după mine.

P.S. Acum nici teoretic nu mai merge treaba cu ceasul. Trebuie să fii prea copilu’ străzii să n-ai şi tu o coajă de telefon de la care să afli ora. Ca atare, vi-o recomand p-aia cu Dristoru’.

Podul de la Grozăveşti, orele amiezii. Îngrămădeală, înjurături, claxoane, şiruri nesfârşite de maşini la semafoare, căldură, asfalt încins şi treceri de pietoni pline. Tramvaie şi pe pod, şi sub pod – zgomot infernal. Oameni vorbind tare, ţipând, adresându-se unii altora de la distanţe la care confidenţialitatea discuţiei nu mai era posibilă.
Într-unul dintre colţurile intersecţiei, un uriaş şantier deschis: picamăre, excavatoare, macarale, muncitori – iad. Dinspre ieşirea de la gura de metrou – înghesuială mare de oameni-, dar se traversa trecerea de pietoni organizat, ca japonezii. Câte un întârziat mai făcea câte-o depăşire românescă, în rest totul era civilizat.
Pe la mijlocul podului, cordonul de oameni făcea o oarecare „burtă” pentru a-l evita pe unu’ care era proptit de balustradă şi pescuia. Sunt curios ce-ar fi răspuns dacă l-ai fi întrebat “merge, merge?”
„- Neah, nu mă interesează captura. Eu am venit aici ca să mă deconectez.”

Deşi nu sunt un muritor de rând, obişnuiesc să mai cobor printe oameni, să iau parte la anumite activităţi, să-i observ în habitatul lor natural – în principiu, ca să nu uit de unde am plecat. De exemplu, zilele trecute am fost să mănânc într-un mare complex comercial. În timp ce cu modestia caracteristică exploram umilele bucate de pe platoul pe care mi-l dăduse doamna cu braţe mari, la masa din faţă mea s-a aşezat o femeie în vârstă. Încă de la început am observat că are un tic nervos, care consta în muşcarea excesivă a buzei de jos.  N-am emis vreo judecată cu privire la acest fapt fiindcă nimeni nu-i perfect – nici măcar eu, care, vorba aia… sunt.

     A luat loc la masă, şi-a aşezat plasa alături şi a început să cotrobăie prin ea. A scos pe masă o sticlă de Lipton de 0.5 litri, ce mai avea în ea aproximativ jumătate din sucul respectiv. Am oarecare dubii în privinţa lichidului care era în sticlă din cauza continuării, însă forma sticlei era, culoarea era… if it looks like a bird, it sounds like a bird, then it’s a bird. (Nu obişnuiesc să consum băutura cu pricina, aşadar nu sunt familiarizat cu toate sortimentele. Ştie toată lumea ce suc beau eu.) 

     După aceea a scos din plasă o pungă de zahăr, cred că plină – n-am observat dacă era deja deschisă sau a deschis-o atunci -, a luat sticla, a pitit-o puţin sub masă şi a început să toarne zahăr în ea. Gura generoasă a sticlei a făcut ca niciun grănunte să nu cadă pe lângă. Şi turna… şi turna… Pe măsură ce zahărul evada tot mai nestingherit din pungă, ochii au început să-mi devină din ce în ce mai mari – fix ca cei ai unui copil care îl surprinde pe Moş Crăciun coborând pe horn. 

     La un moment dat îmi era imposibil din punct de vedere anatomic să mai belesc ochii, iar turnatul tot nu se terminase. Atunci mi-a venit un gând ce avea în componenţa sa un ton părintesc-dojenitor: “ho, fă, nebuna dracului, că faci scleroză zaharată!!!” Îngăduitor din fire cum mă ştiţi, în ultimul ceas m-am decis s-o creditez pe mamaie cu o fărâmă de logică: “băi, poate touşi încearcă să vadă câte pungi de zahăr se pot dizolva într-o sticlă de Lipton”. Dar ea a început să bea… şi să bea…

Şi te mai miri de ce mor de tineri ăştia bătrâni.